ÎNTRE NEVOILE OAMENILOR ŞI PUTINŢELE NATURII

ÎNTRE NEVOILE OAMENILOR ŞI PUTINŢELE NATURII

PROFESOR FLORINA - ADELA PĂREAN
ŞCOALA CU CLASELE I – VIII UIVAR, JUDEŢUL TIMIŞ

Dezvoltarea economică ridică nivelul aspiraţiilor societăţii şi generează condiţii pentru ameliorarea calităţii mediului. Sporirea veniturilor şi ridicarea nivelului de trai implică şi satisfacerea nevoilor materiale fundamentale, oamenii putând astfel să acorde atenţie calităţii vieţii lor şi calităţii mediului în care traiesc. O dată ce prezentul pare a fi caracterizat de siguranţă oamenii îşi pot concentra gândurile către viitor. Corelaţia dintre creşterea venitului şi preocupărilor ecologice este aceeaşi în toată lumea, dar ţările industrializate care au o economie puternică şi un înalt nivel de trai, tind să aloce mai mult timp şi un volum mai mare de resurse rezolvării problemelor mediului.
Cele mai mari costuri şi riscuri ce apar în procesul creşterii economice sunt legate direct de factorul natural. Observăm că neglijenţa omenirii din ultimul secol şi chiar mai mult, faţă de problemele mediului dă mari bătăi de cap în prezent.
Alături de costurile şi riscurile legate de resursele de energie din România se adaugă altele cu influenţe nefaste asupra mediului ambiant şi a societăţii româneşti.
Din cauza creşterii accelerate a activităţilor economice în ţara noastră fără să se ţină cont de mediu au avut loc pe lângă poluarea istorică şi despăduriri masive.
Au apărut o mulţime de supermarketuri şi cartiere rezidenţiale care duc la o creştere rapidă consumului de apă. Aceasta se suprapune cu un proces rapid de deşertificare, ce dă peste cap sectorul agricol, dar şi cu poluarea surselor existente de apă, ceea ce agravează problemele de mediu din ţară. Sursele freatice sunt în regresie şi sunt poluate tot mai puternic mai ales în zonele urbane, unde există gropi imense de gunoi.
Alături de costurile şi riscurile legate de resursele de energie din România se adaugă altele cu influenţe nefaste asupra mediului ambiant şi a societăţii româneşti.
Din cauza creşterii accelerate a activităţilor economice în ţara noastră fără să se ţină cont de mediu au avut loc pe lângă poluarea istorică şi despăduriri masive.
Au apărut o mulţime de supermarketuri şi cartiere rezidenţiale care duc la o creştere rapidă consumului de apă. Aceasta se suprapune cu un proces rapid de deşertificare, ce dă peste cap sectorul agricol, dar şi cu poluarea surselor existente de apă, ceea ce agravează problemele de mediu din ţară. Sursele freatice sunt în regresie şi sunt poluate tot mai puternic mai ales în zonele urbane, unde există gropi imense de gunoi.
Foarte puţine oraşe din România beneficiază de sisteme de reciclare a gunoiului. Chiar dacă proiectele de mediu vor primi un ajutor substanţial prin fondurile structurale, începând de anul viitor, România a înregistrat foarte puţine progrese după aderarea la UE, la începutul acestui an. [4] Şi aceasta, în condiţiile îin care obţtinerea calităţii de membru UE a determinat investitorii străini să achiziţioneze masiv terenuri agricole. Parcelele sunt adesea prea mici pentru a permite activităţi agricole moderne, multe dintre ele fiind lăsate de izbelişte - aşa cum se întâmplă şi cu pământul multor ţărani care renunţă complet la munca pământului. Ca soluţie pentru toate aceste probleme este o “campanie masivă” de împădurire, pădurile fiind un În ceea ce priveşte agricultura ecologică, dacă ţinem seama că de la an la an suprafeţele agricole cultivate scad şi de multe ori sunt folosite îngrăşăminte naturale pentru fertilizarea solului, există premise suficiente pentru ca aceasta să fie practicată tot mai mult. Trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face prin respectarea perioadei de conversie, care în producţia vegetală are o durată de 2 ani pentru culturile anuale şi 3 ani pentru culturile perene. Agricultura ecologică (termen similar cu agricultura organică sau mijloc pentru a proteja pământul de căldurile excesive; pentru a preveni deşertificarea; pentru a absorbi apa în urma ploilor torenţiale, inainte să aibă loc inundaţii; pentru a oferi locuri de muncă fermierilor afectaţi de politicile europene sau de dezastrele pe care le produc seceta şi inundaţiile şi pentru a stabili baza pentru noi afaceri în turism, silvicultură, industria lemnului. Aceasta cu atât mai mult cu cât suprafaţa acoperită cu verdeaţă, era, în oraşe, de 20.269 de hectare, la sfârşitul lui 2006. Acest lucru face ca fiecărui locuitor al României să-i revină câte 17 m pătraţi de verdeaţă - suprafaţă insuficientă, având în vedere că standardul european este de 24-26 de metri pătraţi pe cap de locuitor.[5]
În legătură cu „energia curată” avem exemplu unor ţări europene (Germania care în 1990 a început de la zero) şi ţări în curs de dezvoltare (India, China). Într-adevăr pentru realizarea unor astfel de proiecte este nevoie, pentru început, de resurse fianciare importante, dar pare să fie, până la urmă, o soluţie viabilă.
În ceea ce priveşte agricultura ecologică, dacă ţinem seama că de la an la an suprafeţele agricole cultivate scad şi de multe ori sunt folosite îngrăşăminte naturale pentru fertilizarea solului, există premise suficiente pentru ca aceasta să fie practicată tot mai mult. Trecerea de la agricultura convenţională la cea ecologică se face prin respectarea perioadei de conversie, care în producţia vegetală are o durată de 2 ani pentru culturile anuale şi 3 ani pentru culturile perene. Agricultura ecologică (termen similar cu agricultura organică sau biologică) este un procedeu “modern” de a cultiva plante, de a îngrăşa animale şi de a produce alimente, care se deosebeşte fundamental de agricultura convenţională. Agricultura ecologică nu utilizează: fertilizanţi şi pesticide de sinteza, stimulatori şi regulatori de creştere, hormoni, antibiotice şi sisteme intensive de creştere a animalelor. Organismele modificate genetic şi derivatele lor sunt interzise în agricultura ecologică. Rolul acestui sistem de agricultură este de a produce hrană mult mai curată, mai potrivită metabolismului organismului uman, dar în deplină corelaţie cu conservarea şi dezvoltarea mediului în respect faţă de natură şi legile ei. Agricultura ecologică contribuie la creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi are o contribuţie majora la sporirea interesului pentru spaţiul rural.
Deoarece agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă, prin sporirea biodiversităţii, protecţia mediului şi creşterea fertilităţii solului, producătorii din acest sector sunt sprijiniţi prin programele de agro-mediu ale Comisiei Europene. Astfel, începând din acest an, producătorii din agricultura ecologică, beneficiază de prime compensatorii pe unitatea de suprafaţă şi pe culturi, în vederea acoperirii pierderilor de venit pe durata perioadei de conversie şi pentru producţia certificată, prin Planul Naţional de Dezvoltare Rurală, din Fondul European pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (FEADR) nerambursabil, în conformitate cu Regulamentul Comisiei (CE) nr.1698/2005. De asemenea, se acordă sprijin comunitar, în vederea promovării produselor ecologice, prin programe de cofinanţare, cu o finanţare de 50% din partea Comisiei Europene, 20% din partea organizaţiilor profesionale şi 30% de la bugetul de stat, conform procedurii din Regulamentul Comisiei (CE) nr. 1071/2005.
Performanţele de mediu ca şi alte obiective sociale (de exemplu, cele educaţionale), ale dezvoltării durabile sunt un criteriu tot mai utilizat în evaluarea firmelor, întrucât determină capacitatea de a inova, de a dezvolta activităţi de cercetare sau de a utiliza rezultatele cercetării – dezvoltării efectuate de terţi.
Firmele româneşti care vor să fie competitive pe plan internaţional au la dispoziţie adoptarea acestui mod de producţie şi atunci beneficiază de avantajele eco-etichetei. Producătorii care au confirmarea Ministerului Mediului că îşi pot aplica marca ecologică europeană vor avea mari avantaje pe Piaţa Unică. Potrivit studiilor de specialitate, companiilor europene care au produse "verzi" le-au crescut semnificativ notorietatea şi vânzările, ce-i drept, în câţiva ani buni. Toate produsele care poartă eticheta ecologică prezintă o serie de avantaje suplimentare. Acestea se referă fie la un consum redus de energie, fie la lipsa unor reacţii alergice la utilizarea produsului, fie la folosirea materialelor reciclabile pentru realizarea produsului.
Procesul este lung şi costisitor, dar există programe de finanţare care susţin companiile în acest scop. Fiecare solicitare pentru acordarea etichetei ecologice în cazul unui produs costă producătorii între 300 şi 1.300 de euro. Suma reprezintă tariful pentru procesarea solicitării respective, iar aplicarea etichetei ecologice pentru diverse produse şi servicii este voluntară. Aplicarea etichetei ecologice se realizează, pe teritoriul României, în conformitate cu prevederile europene, devenite obligatorii după aderarea la UE. Operatorii economici, care au obţinut eticheta ecologica, vor plăti anual un tarif pentru utilizarea acesteia. El este egal cu 0,15 % din volumul anual al vânzărilor produsului care a obţinut eticheta ecologică, conform precizărilor Guvernului. Tariful anual minim va fi echivalentul în lei a 500 euro pe grupa de produse şi pe operator economic, iar tariful maxim va fi echivalentul în lei a 25.000 euro.
Firmele românesti care doresc să îşi eticheteze ecologic produsele sau serviciile pot beneficia de finanţări pe o perioadă de 3 ani. Finanţarea se realizează în sistem de rambursare, adică beneficiarul cheltuie partea sa de contribuţie, după care primeşte jumătate din suma de la Minister. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii finanţarea publică este de 65%. De exemplu, dacă o firmă mică doreşte o finanţare de 50.000 de euro, trebuie să contribuie cu 27.000 de euro. În total, valoarea proiectului este de 77.000 de euro. Firma trebuie să cheltuie această sumă, într-o singură tranşă sau în tranşe trimestriale, iar după efectuarea cheltuielilor, Ministerul îi va rambursa 50.000 de euro.
Deşi în România existenţa etichetei ecologice nu este o condiţie pentru achiziţiile publice, la nivelul Uniunii Europene se pune accent pe „achiziţiile publice verzi", fiind preferate produsele cu eticheta ecologică. Cu toate că obţinerea ei nu este obligatorie în statele membre UE, producătorii, distribuitorii şi furnizorii de servicii sunt încurajati să îndeplinească setul de criterii pentru obţinerea eco-etichetei, în contextul preocupărilor susţinute ale Uniunii Europene pentru reducerea efectului de seră şi a poluării mediului ambiant.
România se situează pe locul 40 într-un top al celor mai poluante 50 de state la nivel mondial. Pe primele poziţii în acest clasament se situează Statele Unite ale Americii, China, Rusia şi India.[1]
În ceea ce priveşte biomasa, România are un potenţial energetic ridicat, evaluat la circa 7594 mii tep/an, adică aproape 19% din conumul total de resurse primare la nivelul anului 2000. Circa 54% din căldura produsă pe bază de biomasă se obţine din arderea reziduuri forestiere; 89% din căldura necesară încţlzirii locuinţelor şi prepararea hranei (în mediul rural) este rezultatul consumului de reziduuri şi deşeuri vegetale.
Îmbunătăţirea calităţii vieţii cuprinde în mod necesar gestionarea durabilă a resurselor regenerabile, o utilizare eficientă a resurselor neregenerabile precum şi măsuri de atenuare a schimbărilor climaterice, acestea din urmă devenind un fapt real. În întreg acest domeniu se impun politici publice nu numai ferme pe plan intern, dar şi promovarea unui proces susţinut de cooperare la nivel internaţional, pentru elaborarea de strategii cuprinzătoare cu rezultate concrete.
BIBLIOGRAFIE
1. Covaci C., -România în Top 50 al ţărilor poluante,pe www.hotnews.ro, 30 aprilie 2007;
2. Părean M.O. – Prețul creșterii economice românești, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2009; p. 175 – 187;
3. Stiglitz J. E. – Mecanismele globalizării, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 178 – 180;
4. *** - Pădurile - posibila soluţie pentru gravele probleme de mediu ale României, pe www.hotnews.ro, consultat în 18 iulie 2007;
5. *** - Spaţii verzi insuficiente, pe http://www.bloombiz.ro, consultat în 17 iulie 2007 ;
6. *** - Starea lumii 2000, Raportul Institutului Worldwatch asupra progreselor spre o societate durabilă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 245 – 264;
7. *** - Starea lumii 2003, Raportul Institutului Worldwatch asupra progreselor spre o societate durabilă, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003, p. 201 – 224.