PAMANTUL, CREATIA LUI DUMNEZEU

PAMANTUL, CREATIA LUI DUMNEZEU

Prof. TITELA- VIOLETA NEGREA
Grup Scolar Sanitar „Antim Ivireanul”, Rm.Valcea


Pamantul initial, materia informa a fost organizata in sase zile care corespund cu cele “sase etape ale facerii” sau ale organizarii lumii intr-un “cosmos armonios” sau, dupa expresia Sf. Atanasie cel Mare, intr-o “ordine intru totul armonioasa a cosmosului”. Aceste etape indica o dezvoltare a cosmosului ca si un evolutionism, insa nu una intamplatoare supusa hazardului sau din determinari imanente (ca in cosmologia autonoma apuseana despre cauzele secunde), ci o dezvoltare conform planului lui Dumnezeu conceput mai inainte de a fi lumea si care e condusa permanent de El.
Aducand-o la existenta prin Logosul si Duhul, Tatal a intemeiat lumea rational (cai intiparire a Logosului) si spiritual (ca pecete a Duhului). Fundamentarea logica si spirituala a lumii confirmata de fizica actuala care vorbeste de un substrat informatic relational-energetic al cosmosului, dezvaluie valoarea si sensul teocentric sau teonom al creatiei, in contrast cu cosmologiile dualiste autonome.
In creatia lumii de catre Dumnezeu e data unitatea fundamentala a intregului cosmos, “cer si pamant”, “cerul” reprezinta aspectul nevazut, inteligibil al creatiei, iar “pamantul”, aspectul vazut, sensibil, al acesteia.Textul Facerii a fost extrem de comentat, incercandu-se astfel un raspuns la problemele arzatoare ce tin de teologia creatiei. Parintii apologeti, confruntandu-se cu conceptiile antice despre lume, care erau tributare fie dualismului (separarea dintre divinitate si materie), fie panteismului (coexistenta din eternitate a materiei cu divinitatea, aceste realitati avand aceeasi identitate ontologica) s-au straduit sa impuna doctrina creatiei din nimic, distinctia ontologica dintre Creator si creatie.
Termenul “zi” nu trebuie luat in sens obisnuit, ci in comparatia cu “ziua de munca”, pentru a indica prezenta activa a lui Dumnezeu: tot ceea ce exista este lucrat de Dumnezeu, asa incat “miliardele de ani pe care le numara stiinta nu mai sperie pe teolog”. “Zilele de munca” sunt aproape identice cu cele “sase etape ale facerii” lumii, prin cuvantul atotputernic al lui Dumnezeu. Interpretarea textului referatului biblic despre creatie, porneste de la distinctia introdusa pentru prima data in teologie de Sf. Atanasie cel Mare, intre nasterea din veci din Tatal si facere, ca aducere la existenta a lumii de Dumnezeu, motiv pentru care trebuie sa se foloseasca termenul de cosmogeneza (crearea lumii) de catre Dumnezeu si nu termenul de cosmogonie (nasterea lumii) din Dumnezeu.
Sintagmele “facere a lumii” si “a facut Dumnezeu” (Fc 1,1), indica un inceput al existentei ei, nu e o emanatie, ci e opera vointei libere a lui Dumnezeu, Care a adus totul la existenta “din nimic”. Prin aceasta se arata diferenta ontologica dintre creatie si Creator, dar si fata de toate sistemele cosmologice, filozofice si religioase necrestine, intrucat numai “prin credinta intelegem ca prin cuvantul lui Dumnezeu s-au intemeiat veacurile (lumile), cele ce se vad s-au facut din cele ce nu se vad (din nimic)” (Evr 11, 3).
Ordinea “zilelor” creatiei e mai mult logica, urmand sa exprime planul si implicarea directa a lui Dumnezeu in aducerea la existenta si in organizarea universului”. Fiecare “zi” e o “dimineata” fata de cea anterioara, adica o depaseste prin concretizarea planului lui Dumnezeu despre lume, dar “seara” pentru ceea ce urmeaza (si pe care o depaseste printr-o noua precizare a intentiei divine).
Crestinismul a nuantat aceasta doctrina insistand pe dragostea extinsa la creatie printr-un Dumnezeu al comuniunii - Sfanta Treime. Astfel, in ziua intai (Fc 1, 3-5), inceputul organizarii cosmosului, Dumnezeu a creat lumina separand-o de intunericul initial si pe care a numit-o “zi”, iar intunericul “noapte”, care este pamantul “nevazut si neintocmit”. “Apele, energiile pline de viata”, sunt activate acum prin energiile Duhului la porunca lui Dumnezeu.
Analogia “apei” arata inconsistenta si dinamica pamantului, originar. Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, “nu era o apa simpla, ci era o energie plina de viata… in miscare care se framanta si cuprindea totul”, iar purtarea Duhului peste ape, dupa Sf. Vasile cel Mare, inseamna ca Duhul, Domnul de viata Facatorul, “pregatea apele pentru nasterea vietii”.
Versetul cu care incepe Sfanta Scriptura este : "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul." (Fac. 1, 1). Primul cuvant, "bereschit" (in varianta originala ebraica) desi este tradus prin cuvantul "la inceput" nu are o semnificatie temporala. Deoarece textul plin de simbolism al Facerii nu poate fi inteles ca o descriere a crearii lumii intr-un timp natural, cuvantul ”bereschit” nu subliniaza existenta unui moment temporal initial.Poate o traducere mai potrivita ar fi redat alt sens al cuvantului ebraic, care mai poate fi tradus prin "in general", "in principiu". Aceasta traducere ne plaseaza intr-o alta perspectiva ce nu se lasa subjugata de mentalitatea conditionata temporal. Traducerea lui bereschit prin "in general" sau "in principiu" ne releva nu atat actul creator in desfasurare al Dumnezeirii ci sfatul de taina al actiunii profund launtrice intratreimice in care Dumnezeu gandeste toata creatia in general.
Aceasta perspectiva ne obliga sa renuntam la o hermeneutica bazata exclusiv pe stiinta omeneasca, in intregime conditionata de legile naturale ale existentei temporale si ne cere un efort pentru a contempla duhovniceste taina originilor. Astfel, pare fada orice incercare de a identifica prin mijloace stiintifice o origine plasata in temporalitate. „Bereschit” poate semnifica o indivizibilitate a cosmosului si o instantaneitate a gandirii lui Dumnezeu in sfatul Sau de a concepe creatia ca intreg, cer si pamant.
Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza in acest sens: "Poate ca s-a zis: Intru inceput a facut din pricina ca facerea cerului si a pamantului s-a facut intr-o clipita si in afara de timp, deoarece inceputul este ceva indivizibil si fara dimensiune. Dupa cum inceputul caii nu e calea, iar inceputul casei nu e casa, tot asa si inceputul timpului nu e timpul, dar nici cea mai mica parte din timp. Iar daca cineva s-ar ambitiona sa spuna ca inceputul este timp, stie acela ca imparte inceputul in partile timpului, adica in inceput, in perioada de la mijloc si in perioada de la sfarsit. Este insa cu totul de ras sa te gandesti la un inceput al inceputului".
Al doilea verset al Sfintei Scripturi precizeaza: "Si pamantul era netocmit si gol. Intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor" (Fac. 1, 2). Faptul ca pamantul era neintocmit si gol, iar apele erau coplesite de intuneric exprima o unitate nediferentiata a creatiei, o lipsa de randuiala care nu mai inseamna nonfiinta, dar inca nici existenta buna si frumoasa.Totusi, aceasta expresie arata dorinta lui Dumnezeu de a randui un cosmos in care a sadit un potential de devenire ce poate fi actualizat intr-o conformitate cu voia dumnezeiasca, dar numai prin impartasirea de Cuvantul creator al lui Dumnezeu. Aceasta posibilitate de inaltare catre asemanarea dumnezeiasca evidentiaza inca dintru inceput un sens eshatologic al creatiei, ce nu poate fi actualizat autonom, ci teonom.
La crearea lumii participa nu doar Tatăl, ci si Fiul si Duhul Sfant. Sunt mai multe versete din Sfanta Scriptura care arata participarea lui Hristos si a Duhului Sfant la facerea lumii. In Evanghelia lui Ioan se marturiseste: "Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut." (Ioan 1, 3). Mai multe texte pauline evidentiaza calitatea de Logos Creator si Proniator a lui Hristos, Alfa si Omega creatiei. Astfel avem urmatoarele versete: "Pentru ca de la El si prin El si intru El sunt toate." (Rom. 11, 36);"Mie, celui mai mic decat toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta, ca sa binevestesc neamurilor bogatia lui Hristos, de nepatruns, si sa descopar tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse in Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos." (Efes. 3, 8-9).
Calitatea de Logos Creator si Mantuitor a lui Hristos este prezentata exemplar in textul Epistolei catre Coloseni a Sfantului Apostol Pavel: "Pentru ca intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute, si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte de toate si toate prin El sunt asezate. Caci in El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-Insul toate cu Sine sa le impace, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale”.(Colos. 1, 16-20).
Disponibilitatea materiei create de a primi energia necreata a Duhului Sfant e subliniata de versetul din Facere 1, 2. "Aceste cuvinte arata ca in ape era o energie plina de viata; nu era o simpla apa statatoare si nemiscatoare, ci miscatoare, care avea putere de viata in ea. Ca ceea ce-i nemiscator este negresit nefolositor, pe cand ceea ce se misca este capabil sa faca multe". (Sfantul Ioan Gura de Aur).
Puterea de viata din apa nu este autonoma de Dumnezeu, nu e o capacitate naturala de a produce viata prin ea insasi, ci e vorba de puterea harului care strabate materia creata inca de la inceputul creatiei, de energia necreata ce sustine intreaga creatie.
Dumnezeu ar fi putut sa faca intreaga creatie intr-o clipa, dar a creat-o treptat din nemarginita Lui iubire fata de om, pentru ca stiind bine despre cele create, sa nu ramanem la gandurile noastre, ci sa ne inaltam mintea spre Dumnezeul Creator al universului. "Nu putea, oare, mana Lui cea atotputernica si nesfarsita Lui intelepciune sa aduca la fiinta pe toate si intr-o singura zi? Dar pentru ce spun eu intr-o singura zi? Putea sa le aduca intr-o clipita! Dar pentru ca Dumnzeu n-a adus la fiinta pentru trebuinta Lui nimic din cele ce sunt - ca El nu are nevoie de nimic, fiind desavarsit, ci a facut totul din pricina iubirii Sale de oameni si a bunatatii Lui - pentru aceea le creeaza treptat, iar prin gura fericitului profet ne invata lamurit despre cele ce s-au facut, pentru ca, stiindu-le bine, sa nu cadem in greselile celor ce judeca manati de ganduri omenesti". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
In ziua a doua Dumnezeu a separat apele de deasupra cerului de cele de dedesubt. "Si a zis Dumnezeu: Sa fie o tarie prin mijlocul apelor si sa se desparta apele de ape! Si a fost asa. A facut Dumnezeu taria si a despartit apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei. Taria a numit-o Dumnezeu cer." (Fac. 1, 6-8).
Multe dintre conceptiile din antichitate au incercat sa arate identitatea materiala a realitatii numite, "cer", ajungandu-se la o intelegere destul de statica a cerului.
Semnificatia cerului nu este atat una materiala, cat una spirituala, care evidentiaza prezenta lui Dumnezeu in lume, cerul (inclusiv in forma materializata cunoscuta noua) fiind prin excelenta simbolul divinitatii si mediul de slavire a lui Dumnezeu. Polivalenta semantica a cuvantului "cer" este mai vadita in limba ebraica, unde cuvantul la singular are si conotatie de plural, astfel cerul insemnand de fapt si ceruri. De aceea in Sfanta Scriptura intalnim numeroase expresii cu aceasta ambivalenta. De exemplu avem in Psalmul 67, 34: "Cantati Dumnezeului Celui ce S-a suit peste cerul cerului, spre rasarit." sau intalnim expresia. "Laudati-L pe El cerurile cerurilor si apa cea mai presus de ceruri, sa laude numele Domnului, ca El a zis si s-au facut, El a poruncit si s-au zidit." (Ps. 148, 4-5).
In ziua a treia are loc explozia vegetatiei pe pamant. Faptul ca pomii au aparut pe uscat fara ajutorul soarelui contravine legilor stiintifice cunoscute de noi astazi. Sunt unii care spun, din perspectiva evolutionista, ca soarele si stelele au fost create inca din ziua intai a creatiei. Dar Sfantul Ioan Gura de Aur contrazice aceasta afirmatie. Dimpotriva, el arata in mod explicit ca vegetatia n-a avut nevoie de soare pentru a fi adusa la existenta. Sfantul Ioan Gura de Aur insista asupra acestui fapt tocmai pentru a evidentia puterea lui Dumnezeu si dependenta creatiei de Creator, eliminand astfel orice tendinta de a interpreta aparitia vietii vegetale pe pamant ca o expresie a legilor naturale pe care noi le cunoastem astazi.
In acest sens, plecand de la versetul din Fac. 1, 12: "Pamantul a dat din sine verdeata: iarba, care face samanta, dupa felul si asemanarea ei, si pomi roditori, cu samanta, dupa fel, pe pamant", spune: "Gandeste-mi-te aici, iubite, cum s-au facut toate pe pamant la cuvantul Stapanului. Nu era om care sa-l lucreze, nu era plug, nu erau boi de ajutor, nu avea pamantul nici vreo alta ingrijire, ci a auzit numai porunca si indata a dat rodurile lui. De altfel dumnezeiasca Scriptura indreapta lipsa de judecata de mai tarziu a oamenilor, istorisindu-ne cu de-amanuntul toate, in ordinea creatiei lor, ca sa surpe palavragelile celor ce graiesc in zadar, intemeiati pe propriile lor ganduri, si care incearca sa spuna ca pentru cresterea roadelor e nevoie de ajutorul soarelui. Sunt si altii care incearca sa atribuie asta chiar unora dintre stele. De aceea ne invata Duhul cel Sfant ca, inainte de crearea acestor stihii, pamantul, ascultand de cuvantul si porunca lui Dumnezeu, a dat toate semintele, fara sa aiba nevoie de ajutorul cuiva". (Sfantul Ioan Gura de Aur)
Sfantul Vasile cel Mare, pentru a-i face pe credinciosi sa-si indrepte admiratia spre Dumnezeu din contemplarea celor create, sustine aparitia plantelor inaintea soarelui. Verdeata pamantului si intreaga vegetatie ce impodobeste pamantul nu-si datoreaza existenta luminiii solare, nici ostenelii omului, ci puterii creatoare a lui Dumnezeu. In felul acesta este combatuta credinta pagana in divinitatea soarelui. Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza: "Pentru ca unii soscotesc ca soarele este cauza celor ce rasar din pamant, ca adica prin atractia caldurii lui scoate la suprafata pamantului aceasta podoaba inainte de facerea soarelui, ca sa inceteze cei rataciti sa se mai inchine soarelui, ca unuia care ar fi cauza vietii. Daca vor ajunge sa creada ca toate cele care fac podoaba pamantului sunt inainte de facerea soarelui, atunci vor parasi nemasurata lor admiratie ce o au pentru soare, gandindu-se ca soarele este mai nou in ce priveste facerea lui decat iarba si plantele".
In ziua a patra Dumnezeu a facut luminatorii: "Si a zis Dumnezeu: Sa fie luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii, si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul." (Fac. 1, 14-15). Aceasta zi constituie o piatra de poticneala, deoarece cosmologiile stiintifice postuleaza intaietatea cronologica a soarelui fata de pamant si vegetatie. Sfintii Parinti insista asupra faptului ca soarele a fost facut ulterior pamantului si pentru a sluji ca luminator al acestuia,dar si pentru faptul ca multe din popoarele antichitatii au zeificat soarele, inchinandu-se lui, in locul adevaratului Dumnezeu.
Soarele e vazut ca un element functional si nu atat ca unul generator de viata (cum se crede in contemporaneitate). Am prezentat anterior cateva texte patristice care evidentiaza primatul pamantului comparativ cu soarele.
Sfantul Vasile cel Mare vorbind despre faptul ca pamantul era netocmit, afirma ca si cerul era netocmit, el neavand inca soarele, luna si stelele. Precizeaza Sfantul Vasile cel Mare: "Pe buna dreptate Scriptura a numit pamantul netocmit. Acelasi lucru il putem spune si despre cer. Nici nu era inca terminat si nici nu primise propria lui podoaba; nu era luminat nici de luna, nici de soare si nici incununat cu cetele de stele. Inca nu se facusera acestea. Deci n-ai pacatui fata de adevar daca ai spune ca si cerul era netocmit".
Din perspectiva duhovniceasca nu o abordare cronologica a textului Facerii este importanta. O apropiere duhovniceasca de text va reliefa importanta pamantului comparativ cu soarele, deoarece viata omului are loc pe acest pamant, cadru al luptelor sale duhovnicesti unde el se nevoieste pentru obtinerea mantuirii si transfigurarea intregii lumi.
Dorinta de a fixa aparitia soarelui inaintea pamantului, asa cum ne-o cere logica aparenta, exprima tendinta de a explica in mod natural fenomenele lumii. Dar am vazut ca in zilele creatiei, legile care guvernau cosmosul nu se ghidau dupa cele cunoscute de noi astazi si care cer in mod categoric existenta soarelui pentru a fi posibila vreo forma de viata pe pamant. Dimpotriva vedem ca lumina nu era data nici de soare, nici de luna, iar vegetatia nu avea nevoie de fotosinteza ca sa traiasca. Toata creatia traia in mod vizibil prin Dumnezeu. Pentru cineva preocupat de viata duhovniceasca esentiala este centralitatea lui Dumnezeu in existenta concreta. Nici o alta realitate creata oricat de grandioasa ar fi nu poate sa tina locul lui Dumnezeu.
Tendinta de a incerca sa atribuim printr-o aceeasi logica pe care o avem acum, lumii primordiale o functionare a vietii planetei noastre in functie de soare, implica o abdicare de la perspectiva duhovniceasca. Ea constituie o incercare de explicare naturalista si autonoma a lumii.Atat in lumea de dinainte de cadere, cat si in Imparatia lui Dumnezeu, lumina nu vine de la soare ci de la Dumnezeu. Hristos este Lumina lumii. Textul Apocalipsei, vorbind de cetatea lui Dumnezeu arata inutilitatea luminatorilor naturali intr-o astfel de cetate: "Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul." (Apoc. 21, 23).
In ziua a cincea relatata in Fac. 1, 20-23 Dumnezu a facut vietuitoarele. Evolutionismul transformist considera ca speciile deriva unele din altele, inclusiv omul provenind dintr-un anumit stramos comun cu maimuta. Fara a ramane tributari unei astfel de gandiri, exclusiv supranaturalista, crestinii pledeaza pentru o asumare a unei reprezentari sinergice: divina si naturala, naturalul structurandu-se prin supranatural.
Dumnezeu creeaza vietuitoarele si totodata daruieste o capacitate potentiala pamantului si apei de a naste vietuitoare. Evolutionismul naturalist insista pe o dezvoltate progresiva si autonoma a speciilor una din alta, in functie de hazardul conditiilor naturale. Este exclusa astfel prezenta proniatoare a lui Dumnezeu. Dar si creationismul in forma lui severa tinde sa uite de dinamica intrinseca a creatiei, de capacitatea structurala a creatiei (data tot de Dumnezeu) de a inainta spre Creatorul ei.
Principiul teandric e concretizat si se verifica atat la nivelul cel mai intim al partilor creatiei, dar si la creatie in intregul ei. Astfel acest principiu se observa in cazul fiecarui lucru prin faptul ca Dumnezeu creeaza ratiunea divina specifica fiecarui lucru, dar conformitatea lucrului cu propria sa ratiune cere o reciprocitate din partea creatiei. Actualizarea si conformarea lucrului cu ratiunea sa divina exprima dinamica creatiei. In acest sens putem vorbi de o dinamica a creatiei (dar nu de o evolutie transformista). Fiecare lucru ramane in cadrul speciei lui, deoarece nici un lucru nu-si poate schimba ratiunea divina conferita de Dumnezu.
Sfintii Parinti arata ca fiecare fel de vietuitoare s-a facut deodata si acest fel isi pastreaza firea pana la plinirea vremii. Nu poate fi vorba de o trecere a vietuitoarei dintr-un fel in altul. In schimb pot exista o multitudine de variatii in cadrul aceluiasi fel. De obicei Sfintii Parinti inteleg prin "fel" acele fapturi care sunt capabile sa reproduca urmasi fertili. Fie ca e vorba de planta sau animal, fiecare "fel" isi pastreaza caracteristicile.
Marturiile patristice ne fac sa intelegem importanta fiecarui lucru creat, faptul ca fiecare entitate creata participa la rostul intregii creatii, nefiind lipsita de semnificatie. Chiar daca la un moment dat noi nu putem recunoaste rostul anumitei realitati create, nu inseamna ca ea este lipsita de sens. Sfantul Ioan Gura de Aur precizeaza: "Cine va indrazni sa blameze cele facute? Nimic nu s-a facut in zadar, nimic nu s-a facut fara rost! N-ar fi fost laudate de Creator, daca n-ar fi fost create spre oarecare trebuinta! Nu este creat nimic fara vreun scop oarecare, chiar daca noi oamenii nu suntem in stare sa cunoastem cu precizie scopul fiecarei creaturi".Relativismul speciilor care lasa sa se inteleaga ca o specie se poate transforma in alta, precum si incrucisarile facute de om pentru a obtine diferite soiuri de plante si animale, pot favoriza si un relativism moral si totodata sa impulsioneze sentimentul demiurgic al omului. Daca omul a evoluat de la o specie inferioara si el, in continuare, se afla in acest proces evolutiv, morala care i se propune in treapta pe care se afla el acum este una relativa. Din acest punct de vedere morala crestina (si nu numai) este considerata ca fiind demodata, anacronica, fiind perceputa ca un sistem de interdictii ce incatuseaza libertatea exuberanta a omului.
Viata duhovniceasca traita in conformitate cu poruncile lui Dumnezeu in loc sa fie vazuta ca o eliberare din sclavia patimilor, ca o adevarata implinire este asociata cu o existenta impregnata de frustrari. Teoria cosmologica a evolutiei naturale favorizeaza eliberarea de opresiunea moralei religioase.
In contrast cu relativismul propus de evolutionismul natural gandirea patristica subliniaza integritatea si diversitatea "felurilor", tocmai aceasta integritate servind ca model invierii trupurilor. "In tot ceea ce rodeste, firea ramane credincioasa siesi. Samantele unui fel nu pot fi schimbate intr-un fel de planta, nici nu dau la iveala roade deosebite de propriile samante, astfel incat oamenii sa rasara din serpi si carnea din dinti; cu atat mai mult e de crezut, asadar, ca tot ceea ce s-a semanat va rasari din nou in propria fire, ca rodul granelor nu se deosebeste de samanta, ca cele moi nu rasar din cele tari, nici cele tari din cele moi, si nici otrava nu se schimba in sange; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sangele din sange, umorile trupului din trupuri. Mai puteti deci voi, paganilor, cei ce sunteti in stare sa sustineti ca exista schimbare, sa mai tagaduiti reasezarea firii?". (Sfantul Ambrozie)
In ziua a sasea Dumnezeu l-a creat pe om ca o incununare a intregii creatii. Omul a fost chemat ca un veritabil partener la desavarsirea creatiei. Asumandu-si cele zidite in maniera duhovniceasca, omul ar fi putut contempla ratiunile adanci si duhovnicesti ale lumii, implinind astfel sensul eshatologic al creatiei.Dar sensul autentic al creatiei, cu siguranta este de natura eshatologica, deoarece creatia nu isi este autosuficiena siesi, ci aspira la comuniunuea profunda cu Creatorul ei. In momentul in care creatia este redusa la aspectul sau material, fiind asumata de om exclusiv dintr-o perspectiva consumista, omul nu doar ca-si rateaza propria vocatie, dar denatureaza si sensul intregului cosmos.
Sfintii Parinti vorbesc de o existenta a raiului pe pmant. Astfel, Sfantul Ambrozie scrie: "Ia seama ca Dumnezeu a asezat pe om in rai nu pentru chipul lui Dumnezeu, ci pentru trupul omului. Netrupescul nu traieste intr-un loc. El l-a asezat pe om in rai tot asa cum a asezat soarele in cer".
Faptul ca raiul este localizat si intr-un spatiu pe pamant, neramanand astfel la o stare sufleteasca este confirmat si de Sfantul Ioan Gura de Aur. Acesta ia atitudine impotriva acelora care cred ca raiul tine doar de cer ca realitate nevazuta. Dar existenta pe pamant a raiului mai are o semnificatie: aceea de a sublinia legatura interna intre pamantul creat si imparatia lui Dumnezeu, corespondenta celor doua realitati. Referindu-se la localizarea terestra a raiului, Sfantul Ioan Gura de Aur marturiseste: "Fericitul Moise a lasat in scris si numele locului, ca sa nu poata insela mintile oamenilor simpli, cei ce voiesc sa flecareasca zadarnic si sa spuna ca raiul nu a fost creat pe pamant, ci in cer, si sa viseze si alte basme la fel ca acestea. Daca, chiar cu toata precizia folosita de dumnezeiasca Scriptura, unii din cei ce se lauda cu elocinta lor si cu intelepciunea lor lumeasca indraznesc sa graiasca impotriva celor scrise in Scriptura si sa spuna ca raiul n-a fost facut pe pamant si altele decat cele spuse de dumnezeiasca Scriptura, daca gandesc cum nu este scris, ci impotriva celor scrise, si socot ca cele spuse despre pamant sunt spuse despre cer, unde n-ar fi alunecat acestia daca fericitul Moise, miscat de Duhul Sfant, nu s-ar fi folosit de aceste cuvinte smerite si de pogoromant?".
Nu trebuie sa fim subjugati de iluzia construirii unui rai localizat pe pamant sau in alta parte, concentrarea noastra trebuind sa se indrepte spre imbunatatirea duhovniceasca. Dar, orice progres duhovnicesc atrage dupa sine o schimbare a mediului in care traim, face mai straveziu spatiul vietuirii noastre. Localizarea raiului pare sa se refere la un loc mai inalt decat tot pamantul, ceea ce ar corespunde unei efective inaltari de pe pamant (de exemplu rapirea Sfantului Apostol Pavel sau experientele suprafiresti traite de mai multi sfinti). Aceasta nu inseamna ca trebuie sa cadem prada unei interpretari materialiste, sensibile ale raiului, dar nici sa ramanem prizonierii unor scheme dualiste, ce separa inteligibilul de sensibil. Astfel putem ramane consecventi cu o interpretare si intelegere duhovniceasca a raiului, fara sa-i contestam existenta sensibila localizata intr-un spatiu
Sfantul Ioan Damaschinul scrie: "Si acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu camara intregii bucurii si veselii. Caci Eden inseamna desfatare. Este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul".
Dupa ce Dumnezeu si-a implinit lucrarea Sa creatoare “in ziua a VII-a S-a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le facuse” (Fc 2, 2-3). Odihna lui Dumnezeu nu inseamna insa incetarea lucrarii divine, ci un alt mod al prezentei active a lui Dumnezeu in univers”; nu inseamna deci o retragere sau absenta a lui Dumnezeu din creatie, ci ca planul lui Dumnezeu din veci cu privire la creatie a fost adus la indeplinire si ca ea se va implini actual prin odihnirea tuturor in Dumnezeu, in Hristos Logosul Creator si Mantuitor, inceputul si sfarsitul a toate.
Omul a fost creat ca o incununare a lumii avand menirea sa transfigureze intreg cosmosul printr-un consecvent urcus catre Dumnezeu. Recunoscandu-se pe sine ca fiind chip al Logosului si asumandu-si creatia intr-o maniera duhovniceasca, intuind ratiunile dumnezeiesti din lume, omul ar fi inaintat tot mai mult cu creatia intreaga catre Dumnezeu. Dar, optand pentru autonomie, omul renunta la adevarata viata, nascocind cele ce nu sunt, scufundandu-se astfel in iluzoriu. Asumandu-si lumea intr-un mod patimas, omul renunta la felul de a fi dumnezeiesc pentru a inclina spre vietuirea trupesca.
In conceptia scripturistica si patristica, pamantul, ca salas al omului este centrul universului. Din acest punct de vedere viziunea biblica si patristica asupra lumii ramane una consecvent traditionala. Ramanand blocati in modelele propuse de cultura si stiinta din contemporaneitate, ce postuleaza primatul soarelui in raport cu pamantul, nu ne vom putea deschide mintile fata de autenticitatea viziunii patristice, ramanand insensibili si neputinciosi in fata tainelor dumnezeiesti.
Rugaciunea si trezvia reprezinta lucrarea omului prin care se poate ajunge la transfigurarea creatiei. Recuperarea sensului originar al existentei umane ce determina implinirea destinului comun al omului si al lumii este de mare insemnatate, mai ales astazi, cand omul vede in natura un bun de exploatat in scopuri utilitariste, folosindu-se de tehnica performanta de care o detine. Tocmai in aceste conditii este de o relevanta si mai mare importanta sporirea duhvniceasca pentru a ajunge la o viziune filocalica asupra lumii in care sa contemplam cu uimire taina creatiei lui Dumnezeu.



Bibliografie:
1.Biblia sau Sfanta Scriptura, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1975;
2.Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu si Pr. Asist. Dr. Sorin Şelaru, Dumnezeu-Tatăl şi viaţa Preasfintei Treimi,
Editura Trinitas - Bucureşti 2010;
3.Pr.prof.dr.Isidor Todoran si Arhid.prof.dr. Ioan Zagrean, Teologia Dogmatica, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1991;