OCROTIREA NATURII – O NOUĂ DISCIPLINA?

OCROTIREA NATURII – O NOUĂ DISCIPLINA?

Inst. DIANA-CRISTINA ŞERBAN, Colegiul Naţional de
Informatică “ Matei Basarab”, Rm. Vâlcea

Motto: “Am împrumutat Pământul pentru copiii noştri şi n-avem dreptul să-i dezmoştenim.”
( J. I. Cousteau )
Problemele ridicate de mediul înconjurător constituie, la scară planetară, una din preocupările cele mai stringente ale contemporaneităţii. De aceea, formarea conştiinţei şi comportamentelor ecologice sunt deosebit de importante pentru orice demers educativ şcolar şi extraşcolar.
Dacă la intrarea în şcoală copiii au unele reprezentări despre mediul în care trăiesc, şcoala este datoare să consolideze şi să dezvolte aceste reprezentări despre natură şi societate, să cultive sentimente de admiraţie faţă de frumuseţile naturii şi să formeze deprinderi de protejare a mediului înconjurător.
Lecţiile, în marea lor diversitate, excursiile şcolare, vizitele didactice, discuţiile, au menirea de a pregăti copiii prin latura cognitivă a adevărului despre natură. Ele se completează, se armonizează şi se întregesc, vizând însuşirea unui summum de cunoştinţe care pot oferi garanţia propulsării subiectului educat spre un alt nivel, superior din punctul de vedere al cunoştinţelor despre natură şi pericolul în care se află acesta.
Mă voi referi în continuare la posibilităţile pe care le poate şi trebuie să le creeze şcoala în vederea educării comportamentului ecologic al copiilor.
Prima latură a comportamentului ecologic priveşte ţinuta şi igiena personală, care pot fi controlate zilnic de învăţători, apoi referinţa şi controlul „ se instalează” asupra clasei începând cu gradul de aerisire, de curăţenie generală şi de detaliu a acesteia, depozitarea deşeurilor de hârtie şi a celor menajere. În paralel, se poate face apel la estetica clasei, întregită cu plante decorative, care pot face obiectul îngrijirii permanente de către colectivul clasei. Se pot institui şi responsabilităţi vizând controlul stării de igienă a spaţiilor de folosinţă colectivă. Cu ocazia ieşirilor în natură, concretizarea noţiunii de comportament ecologic se face cu succes. Acolo, la faţa locului, copiii percep cum trebuie să se comporte (orice excursionist, trecător) ca să nu aducă prejudicii naturii. Printre regulile generale de comportament ecologic, amintim:
• Circulaţia (plimbarea) se face numai pe cărări sau poteci marcate;
• colectarea plantelor trebuie să fie făcută numai cu anumite măsuri de precauţie, pentru a nu provoca distrugerea speciilor rare, aflate sub protecţia legilor speciale;
• să nu distrugă puieţii de arbori;
• focurile de tabără trebuie făcute numai în anumite condiţii şi locuri amenajate;
• să evite orice prejudiciu adus faunei.
Ca şi în alte situaţii, exemplul personal al învăţătorului nu trebuie să ne scape din atenţie. Contribuţii de seamă la educaţia ecologică pot aduce şi activităţile extraşcolare. Orice activitate ce se desfăşoară în afara sălii de clasă, înseamnă activitate în contact nemijlocit cu mediul înconjurător. Aşa cum îi învăţăm pe copii să vorbească, să se poarte în familie, la şcoală şi în societate, să respecte normele de igienă, tot aşa trebuie să-i învăţăm să se poarte cu mediul în care trăim. Exemple de activităţi extraşcolare ce pot fi organizate cu elevii:
• excursii şi vizite;
• cercurile pe discipline (ştiinţe, geografie);
• acţiuni de igienizare şi înfrumuseţare a clasei, şcolii, parcurilor, etc.;
• crearea unui colţ viu în clasă sau şcoală;
• acţiuni de colectare a hârtiei, sticlei, deşeurilor textile sau a ambalajelor din materiale plastice;
• acţiuni de popularizare ocazionate de sărbătorirea Zilei Pământului (serbări, expoziţii de desene şi creaţii plastice ale copiilor inspirate da vasta problematică a protejării mediului).
Educaţia în domeniul ocrotirii mediului şi acţiunile ecologice încep încă din grădiniţă, urmărindu-se prin reprezentări grafice, prin desene şi lucrări tehnologice, formarea noţiunilor de mediu social, natural şi familial.Treptat,copilul îşi lărgeşte orizontul cunoaşterii şi întrebările lui devin din ce în ce mai logice şi chiar problematice ,ceea ce ne duce cu gândul la imensa capacitate de gândire a celor mici, la cunoscuta şi proverbiala lor curiozitate.
În şcoală, noi, educatorii avem o şi mai mare posibilitate de aprofundare a cunoştintelor despre sol, apă, aer, vieţuitoare, lanţ trofic etc., rolul acestor elemente în viaţa locuitorilor TERREI.
Oricât ne-am strădui, prin mijloace moderne, să ne formăm un mediu ambiant cât mai plăcut cu aer condiţionat-rece sau cald, lumina cât mai difuză şi muzica electronică în surdină, oricât i-am invidia pe cei ce trăiesc în oraşe ultra sofisticate, cu blocuri la care te uiţi ca după avioane, cu sigurantă nu pot fi mai fericiţi ca noi.
Ia închipuţi-vă, de exemplu, că vă plimbaţi liniştiţi într-o pădure de brazi după o uşoară ploaie de vară, când răşina curge ca mierea pe trunchiurile bătrâne răspândind mireasmă de tămâie; sau, mai simplu, imaginaţi-vă că mergeţi desculţi prin iarba verde şi mătăsoasă ce se întinde cât vezi cu ochii , că staţi întinşi pe un braţ de iarbă abia cosită şi priviţi cerul limpede şi albastru… albastru… Soarele şi păsările întregesc tabloul.Oare e nevoie de mai mult să fii fericit?
Iată , aşa se poate începe o lecţie despre mediul înconjurător stârnind o mare curiozitate, dragoste şi interes faţă de natură, dar nu numai atât, căci n-ar fi îndeajuns.
Copiii au nevoie să "simtă" ceea ce le spui, trebuie scoşi în natură cât mai mult, duşi în excursii şi drumeţii, la diverse acţiuni ecologice, pentru a-i ademeni să iubească mai mult natura decât calculatorul şi internetul.
Elevii trebuie să fie educaţi în vederea responsabilitaţii lor privind:
-protecţia mediului înconjurător;
-utilizarea raţională a resurselor naturale
-progresul civilizaţiei umane;
-cooperarea şi colaborarea internaţională;
-resursele planetei şi intelegerea necesităţii protejării şi conservării acestora;
-cunoaşterea fenomenelor ce caracterizează actuala configuraţie a naturii;
-înţelegerea aspectelor şi fenomenelor ce se pot desfăşura de-a lungul unui anotimp,an,deceniu;
-aspecte ce ţin strict de zona în care trăiesc,de schimbările ce au loc în permanenţă;
Dacă dorim ca seminţele educaţiei ecologice să dea roade, atunci publicul ţintă trebuie să fie în primul rând copiii, pentru că „pomul când e mic se-ndreaptă” spune un vechi proverb românesc. Pe lângă aceasta, copiii sunt un public important pentru educaţia de mediu, deoarece ei sunt gestionarii şi consumatorii de mâine ai resurselor naturale şi chiar pot influenţa radical atitudinile părinţilor şi ale altor membri ai comunităţii faţă de problemele ecologice.
Pe de-o parte, educaţia de mediu înseamnă informarea şi sporirea cunoştinţelor elevilor despre mediul înconjurător. Elevii învăţă cum „funcţionează” pământul şi ce urmări poate avea degradarea mediului, conştientizând astfel care este rolul lor în crearea şi prevenirea problemelor de mediu.
Pe de altă parte, educaţia de mediu sporeşte sensibilitatea opiniei publice faţă de protecţia mediului, ajutându-i pe elevi să evalueze şi să-şi clarifice sentimentele faţă de mediu şi faţă de modul cum contribuie la rezolvarea problemelor acestuia. Apoi educaţia de mediu este şi una practică, în sensul învăţării unor deprinderi de viaţă care ar reduce impactul negativ asupra mediului.
Şi, în final, educaţia ecologică accentuează abilităţile de a acţiona ca cetăţean – de la elaborarea unui proiect, până la influenţarea consiliilor locale sau a autorităţilor publice şi a instituţiilor internaţionale.
Este important ca profesorii să sensibilizeze opinia publică faţă de problemele ecologice cu care se confruntă comunitatea. Mulţi dintre elevi şi familiile lor pot fi direct sau indirect responsabili pentru problemele de mediu pe care le investighează. De exemplu, unii dintre părinţii elevilor, probabil, lucrează la întreprinderile industriale care ar putea să polueze aerul şi apa. În localităţile rurale, unii dintre ei ar putea fi implicaţi în problema braconajului şi a tăierii excesive de copaci. Această situaţie nu trebuie să ne facă să evităm discuţiile despre problemele de mediu, dar trebuie să fim foarte atenţi atunci când „învinuim” pe cineva şi este necesar să găsim cea mai bună cale de a prezenta anumite probleme.
Un bun program de educaţie ecologică trebuie să-i facă pe elevi să se simtă cetăţeni care pot să se implice în rezolvarea unei probleme care afectează mediul şi comunitatea. Educaţia pentru mediu cultivă şi un sistem de valori care poate influenţa opiniile şi deciziile elevilor referitoare la toate aspectele vieţii lor, inclusiv problemele de mediu.
Se ştie că omul învăţă mai repede din greşelile proprii decât din cele ale semenilor, însă când e vorba de „reparat”, de suportat consecinţele greşelilor altora, lucrurile se inversează.
Copilul căruia îi rămâne imprimată deprinderea şi atitudinea în sensul ocrotirii mediului înconjurător, o va transpune în viaţă în măsura caracterului şi a anturajului său, dacă se face aprecirea necesară.
În întreaga muncă de educaţie ecologică cu şcolarii mici trebuie să ajungem la convingerea că mediul natural nu poate fi apărat numai într-o singură zi- 5 iunie, numai de ecologi, biologi, silvicultori, etc., nu numai prin protejarea animalelor şi plantelor declarate monumente ale naturii, ci în toate cele 365/366 de zile ale anului, în fiecare clipă a fiecărei zile, de toţi locuitorii planetei. Trebuie să apărăm Planeta Albastră, leagăn al civilizaţiei şi vieţii, ea fiind casa noastră şi a tuturor vieţuitoarelor de pe Pământ. Cine salvează un om, salvează omenirea. Cine salvează un colţ de lume, un colţ de grădină, salvează Pământul. Trebuie să înţelegem că Pământul moare şi noi murim o dată cu el! J. I. Cousteau spunea: “Am împrumutat Pământul pentru copiii noştri şi n-avem dreptul să-i dezmoştenim.” Să nu le lăsăm Infernul moştenire copiilor noştri! Să le lăsăm VIAŢA!



Bibliografie:
Ion Drăgan, Pavel Petroman- ,,Educaţia noastră cea de toate zilele“, Editura EUROBIT,Timişoara 1992, pag. 21-27;
Anca Neagu, „Terra-planeta vie“, Casa Editorială Regina, Iaşi, 2002, pag. 15-18.