Pamantul

Pamantul

Pământul este a treia planetă de la Soare şi a cincea ca mărime: orbita: 149,600,000 km (1.00 AU) de la Soare, diametrul: 12,756.3 km, masa: 5.972e24 kg . Abia pe timpul lui Copernic (secolul al şaisprezecelea) s-a înţeles că Pământul este o planetă ca toate celelalte.
Evident că Pământul poate fi studiat fără ajutorul unei nave spaţiale. Cu toate acestea, până în secolul douăzeci nu au existat hărţi complete ale întregii planete.
Fotografiile planetei luate din spaţiu au o importanţă considerabilă; de exemplu, ajută enorm la prezicerea vremii şi mai ales la urmărirea şi prevederea uraganelor. Şi sunt extraordinar de frumoase.
Pământul este cel mai dens corp major din sistemul solar.
Celelalte planete terestre au probabil structuri şi compoziţii similare, cu unele diferenţe: Luna are cel mult un miez mic; Mercur are uan miez foarte mare (relativ la diametrul său); mantaua lui Marte şi a Lunii sunt mult mai groase; Luna şi Mercur se pare ca nu au o scoarţă distinctă din punct de vedere chimic. Pământul s-ar putea să fie singurul cu miez extern şi intern distinct. Oricum, cunostinţele noastre despre interiorul planetelor sunt aproape doar teoretice, chiar şi cu privire la Pământ.
Extinderea are loc atunci când două plăci se îndepărtează una de cealaltă şi se creează porţiuni noi de scoarţă din magma de dedesubt ieşita la suprafaţă. Încălecarea plăcilor tectonice are loc când două plăci se ciocnesc şi marginea uneia se scufundă sub cealaltă, topindu-se apoi în interiorul mantalei. Mai au loc şi mişcări transversale la marginile unor plăci (de exemplu falia San Andreas în California) şi coliziuni între platourile continentale (de exemplu India/Eurasia). În prezent sunt opt plăci principale.
Spre deosebire de celelalte planete terestre, scoarţa Pământului este împărţita în câteva plăci separate, care plutesc independent pe mantaua fierbinte de dedesubt. Teoria care descrie aceasta se numeşte tectonica. Se caracterizează prin două procese principale: extindere şi încălecare.
În prezent sunt opt plăci principale:

-Platoul nord-american - America de Nord, Atlanticul de nord-vest şi Groenlanda
-Platoul sud-american - America de Sud şi Atlanticul de sud-vest
-Platoul antarctic - Antarctica şi "Oceanul sudic"
-Platoul eurasian - Atlanticul de nod-est, Europa şi Asia cu excepţia Indiei
-Platoul african - Africa, Atlanticul de sud-est şi partea de vest a Oceanului Indian
-Platoul indo-australian - India, Australia, Noua Zeelanda şi mare parte din Oceanul Indian
-Platoul Nazca - estul Oceanului Pacific adiacent Americii de Sud
-Platoul Pacific - mare parte din Oceanul Pacific (şi coasta de sud a Californiei!)

Suprafaţa Pământului este foarte nouă. În perioada relativ scurtă (după standardele astronomice) de 500,000,000 de ani eroziunea şi procesele tectonice au distrus şi recreat cea mai mare parte din suprafaţa Pământului şi prin urmare au distrus aproape toate urmele lăsate de fenomenele geologice mai recente.
Astfel, s-a pierdut istoria cea mai recentă a Pământului. Vârsta Pământului este de 4.5 - 4.6 miliardede ani, dar cele mai vechi roci cunoscute au vechime de 4 miliarde de ani, şi rocile de 3 miliarde de ani sunt rare. Cele mai vechi fosile de organisme vii au mai puţin de 3.9 miliarde de ani. Nu s-a găsit nici o urmă a perioadei când a apărut viaţa
Procente din suprafaţa Pământului este acoperită de apă. Pământul este singura planetă pe care apa poate exista în stare lichidă (deşi s-ar putea să existe etan şi metan lichid pe suprafaţa lui Titan şi apă în stare lichidă în "subsolul" satelitului Europa). Apa lichidă este, evident, indispensabilă vieţii, cel puţin aşa cum o cunoaştem noi. Capacitatea de încălzire a oceanelor are şi ea un rol foarte important în menţinerea unei temperaturi relativ stabile a Pământului. Apa lichidă este responsabilă şi pentru procesele de eroziune şi alte transformări meteorologice ale continentelor, un proces unic în sistemul solar, în prezent.
Atmosfera Pământului este compusă din 77% azot, 21% oxigen, cu urme de argon, dioxid de carbon şi apă. Probabil pe timpul formării Pământului cantitatea de dioxid de carbon era mult mai mare, dar a fost apoi aproape toata încorporată în roci carbonate iar o mai mică parte s-a dizolvat în oceane şi a fost consumată de plante. Plăcile tectonice şi procesele biologice intreţin un flux continuu de dioxid de carbon între atmosferă şi aceste "rezervoare". Cantitatea redusă de dioxid de carbon din atmosfera este extrem de importantă în menţinerea temperaturii suprafeţei.




Stanescu Amelia, Clasa a VIII - a A ,
Prof. Coordonator Uta Traian
Grup Scolar Sanitar “Antim Ivireanul “ Ramnicu-Valcea